Iredentismul si futurismul italian
Iredentismul si futurismul italian: D’Annunzio şi primul stat fascist din lume
Futurismul a fost o mişcare culturală şi artistică a secolului XX. Cu toate că un prim manifest al mişcării futuriste poate fi considerat eseul compozitorului italian Ferruccio Busoni, “Entwurf einer neuen Ästhetik der Tonkunst” (Schiţa unuei noi estetici a muzicii), adevarata naştere a futurismului a însemnat “Manifestul Futurimului” al lui Tommaso Marinetti din 1909. Manifestul lui Marinetti formula o noua concepţie despre artă, pictură, poezie, teatru, muzică şi chiar gastronomie. Conceptele sale însumau o serie de idei mai vechi, mai ales idei politice şi artistice tradiţionale. Futuriştii aveau o pasiune pentru viteză, tehnologie şi violenţă. Avionul, automobilul şi oraşul industrial erau preferatele futuriştilor, care salutau în manifestul lor triumful omului asupra naturii.
Începutul secolului XX a găsit o Italie ciuntită şi deposedată de teritorii: regiuni de la graniţă erau în posesia Yugoslaviei şi Austriei. “Risorgimeto”-ul Italiei, unificarea şi eliberarea din 1866 părea deja un vis frumos şi uitat… Teritoriile disputate, locuite predominant de italieni, erau Trentino, Trieste, Istria, Fiume, parte din Dalmaţia şi purtau denumirea generică de “Italia Irredenta”, Italia nerevendicată, de unde a luat naştere curentul iredentist italian.
Eliberarea Italiei “irredenta” a fost principalul motiv pentru intrarea în primul război mondial a Italiei. Tratatul de la Londra din 1915 a promis Italiei regiunea Fiume şi o partea a Dalmaţiei dacă aceasta intra în război alături de Aliaţi. Însă la conferinţa de pace de la Paris, de după razboi, această hotărâre nu a mai fost luată în calcul. Preşedintele american Wilson se afla în pragul unei crize diplomatice în condiţiile în care Italia revendica litoralul dalamţian şi portul Fiume. Tratatul de la Versailles din 1919 a rezolvat parţial cererile iredentiştilor.
Gabriele d’Annunzio (foto), poet, romancier, dramaturg şi soldat s-a născut în Pescara în 1863. S-a mutat la Roma în 1881 şi şi-a început cariera literară. S-a mutat mai apoi în Franţa, în 1910, dar s-a întors în Italia unde a devenit un susţinător fervent al intrării Italiei în război alături de Antantă. După intrarea în război, d’Annunzio a devenit infanterist în armata italiană, mai apoi marinar şi aviator. Misiunile sale cutezătoare din Trieste, Pola şi mai ales zborul său deasupra Vienei din 1918 pentru a răspândi manifeste l-au consacrat ca o legendă…
În septembrie 1919, după primul război mondial, Gabriele d’Annunzio a condus o expediţie în Dalmatia, ocupând portul Fiume, unde a înfiinţat un stat independent, separat de Italia şi de restul Europei, până în 1920, numit Reggenza Italiana del Carnaro. Trupele sale, desprinse din armata regulată italiană, se numeau legionari şi purtau o uniformă formată dintr-o camaşă neagră, care a devenit mai apoi uniforma fasciştilor. Mulţi din legionarii lui d’Annunzio făceau parte din gruparea stângistă “Fasci di Combattimento”, mulţi din ei fiind foşti membri ai brigăzilor de şoc Arditi, folosite în primul război mondial pe post de trupe de comando.
În armata lui d’Annunzio era simţită puternic şi prezenţa militanţilor futurişti, conduşi de Marinetti, prezent în persoană în Fiume. Când acesta a fost expulzat din Fiume pentru grave abateri în postul său de comandă, Mino Somezi şi Mario Carli, alţi doi futurişti de seamă, i-au luat locul în Fiume.
D’Annunzio, unul din puţinii scriitori agreaţi de către Mussolini, a fost unul din precursorii fascismului şi un susţinător al futurismului, fără a fi însă un reprezentant al curentului. Mussolini l-a şi numit preşedinte al Academiei Regale Italiene, însă d’Annunzio a murit înainte de a apuca să-şi ocupe postul.
Oraşul Fiume face azi parte din Croaţia şi poartă denumirea de Rijeka. Fiume a aparţinut Italiei doar între 1924 şi 1947, fiind primul oraş-stat fascist (sau futurist) din lume.
Manifestul arhitecturii futuriste
Antonio Sant’Elia (30 aprilie 1888 – 10 octombrie 1916) a fost un arhitect italian. S-a născut în oraşul lombard Como. De profesie constructor, acesta şi-a deschis un birou de proiectare în Milano în 1912 şi a devenit un membru al mişcării Futuriste. Între 1912 şi 1914, influenţat de oraşele moderne şi industrializate din SUA şi de arhitecţii vienezi Otto Wagner şi Adolf Loos, a început să creeze o serie de schiţe denumite Citta Nuova (Noul Oraş) care a devenit simbolul unei noi epoci. Multe dintre aceste schiţe au fost expuse prima dată în cadrul expoziţiei Nuove Tendenze, în iunie 1914, la galeria “Famiglia Artistica”. Astăzi, majoritatea schiţelor pot fi văzute la Villa Olmo, un orăşel de lângă Como.
Manifestul sau “Arhitectura Futuristă” a fost publicat în august 1914. În acestă lucrare, autorul susţinea că “valoarea decorativă a arhitecturii futuriste constă exclusiv în dispunerea originală a materialelor primare sau violent colorate”. Construcţiile masive şi eroice definesc astfel expresionismul său industrial.
Viziunea arhitectului italian era un oraş al viitorului foarte industrializat şi mecanizat, privit ca o reţea vastă de clădiri şi structuri interconectate, un univers pur urban, însă viu şi dinamic. Zgarie-norii realizaţi monolitic erau întruchiparea tehnologiei şi a măreţiei ştiinţei industriale.
Sant’Elia, un futurist prin definiţie, deci şi un socialist cu tendinţe patriotice, se înrolează în armata italiană în 1915. Moare în luptă, în octombrie 1916. Majoritatea schiţelor sale nu au fost concretizate în construcţii propriu-zise, însă viziunea sa a influenţat mulţi arhitecţi şi designeri.
Fragmente din Manifestului arhitecturii futuriste al lui Antonio Sant’Elia
Nu a existat arhitectură înainte de anul 1700. O mixtură tâmpă a elementelor stilistice variate e folosită să mascheze scheleţii caselor moderne: aceasta e arhitectura modernă. Noua frumuseţe a cimentului şi a oţelului e profanată de supraimpusa modă a decoraţiilor şi a incrustaţiilor, o modă care nu poate fi justificată nici de necesitatea constructivă şi nici de “gustul” cu origini în construcţiile egiptene, indiene şi bizantine şi în acea înflorire idioată de stupiditate şi impotenţă numită neoclasicism.
Aceasta prostituţie arhitectonică e binevenită în Italia şi inepţiile străine trec îndată drept invenţii talentate şi arhitectură “de ultimă oră”. Tinerii arhitecţi italieni (cei care îşi hrănesc originalitatea din jurnale de artă clandestine şi complusive) dau dovada talentului lor în noile cartiere italiene, unde o salată hilară de coloane ogivale, copertine în stilul secolului al XVII-lea, arcuri gotice, pilastre egiptene, suluri rococo, heruvimi din secolul al XV-lea şi cariatide umflate trec cât mai serios cu putinţă drept contsrucţii monumentale.
Apariţia şi reapariţia caleidoscopică a formelor, înmulţirea maşinăriilor, creşterea zilnică a nevoilor din cauza noii viteze necesare comunicării, a concentrării populaţiei, a nevoii crescute a igienei, şi altor sute de fenomene a noii vieţi moderne, nu le sugerează nimic acestor arhitecţi autoeducaţi. Ei respectă cu perseverenţă regulile lui Vitruvius, Vignola şi Sansovino pe lângă toate ideile culese de prin fiţuicile de arhitectură din Germania ce le cad în mână. Folosindu-se de toate acestea, continuă să lase urma imbecilităţii în oraşele noastre, care ar trebui sa fie proiecţia imediată a identităţii noastre.
Aşadar această artă expresivă şi sintetică a devenit în mâinile lor un exerciţiu stilistic fără conţinut, un joc de formule aplicate greşit pentru a masca stilul tradiţionalist de cărămizi şi piatră într-un fals stil modern. De parcă noi, care suntem acumulatorii şi generatorii mişcării, cu toate membrele noastre mecanice adăugate, cu toată gălăgia şi viteza vieţii, am putea trăi în nişte clădiri construite pentru oamenii de acum patru secole.
Aceasta este imbecilitatea supremă a arhitecturii moderne, perpetuată de complicitatea academiilor, unde tinerii sunt forţati să copieze onanistic modelele clasice în loc să fie lăsaţi să-şi dea frâu liber minţii în cautare de noi frontiere şi soluţii la noua şi presanta problemă: oraşul şi casa viitorului. Casa şi oraşul ne aparţin atât spiritual cât şi material; în ele tumultul nostru poate răcni fără a părea de un anacronism grotesc.
Problema pusă în arhitectura futuristă nu este una de rearanjare lineară. Nu este problema găsirii de noi mulaje sau rame pentru ferestre şi uşi, nu e problema înlocuirii coloanelor, a pilastrilor cu cariatide. Nici nu e vorba de a lasa o faţadă în roşu, ori a o tencui, ori a orna-o cu piatră determinând astfel diferneţe formale între vechile şi noile clădiri. Este o chestiune de găsire a creşterii sănătoase a casei viitorului, sau a construirii sale cu toate resursele tehnice şi ştiinţifice ale momentului, satisfăcând toate cerinţele obiceiurilor şi cele ale spiritului nostru, călcând în piciaore tot ceea ce este grotesc şi antitetic (tradiţie, stil, estetică, proporţii), determinând noi forme, noi linii, o nouă armonie a profilelor şi volumelor, o arhitectură a cărei raţiune de a exista poate fi găsită exlusiv în condiţia unică a vieţii moderne şi în corespondenţa acesteia cu valorile sensibilităţii noastre estetice. Această arhitectură nu poate fi subiectul unei legi a continuităţii istorice. Trebuie să fie nouă, aşa cum starea noastră de spirit este una nouă. Trebuie folosite podurile si subsolurile; importanţa faţadelor trebuie diminuată; problemele legate de gust trebuie transplantate din domeniul finisărilor prosteşti şi extravagante în domeniul clădirilor curajoase şi masive, o dispunere de planuri la scară mare. Să terminăm cu monumentalul, sepulcralul şi comemorativul. Să răsturnăm monumentele şi arcadele, să inundăm străzile şi pieţele, să ridicăm nivelul oraşului.
Combat şi dispreţuiesc:
Toată pseudo-arhitectura avangardistă, fie că este austriacă, germană, ungurească sau americană.
Toată arhitectura clasică, solemnă, hieratică, scenografică, decorativă, monumentală, draguţă şi multumitoare.
Îmbălsămarea, reconstrucţia şi reproducerea monumentelor şi palatelor antice.
Liniile perpendiculare şi orizontale, formele cubice şi piramidale care sunt statice, solemne, agresive şi absolut exluse de noua noastră sensibilitate.
Utilizarea materialelor masive, voluminoase, durabile şi costisitoare.
şi declar:
Că arhitectura futuristă este arhitectura calculelor, a simplicităţii; arhitectura betonului armat, a oţelului, a cartonului, a fibrei textile şi a înlocuitorilor lemnului, a cărămizii, care asigură maximum de elasticitate şi luminozitate.
Că arhitectura futuristă nu este din această cauză o combinaţie de utilitate şi practică, ci rămâne ARTĂ, sinteză şi expresie.
Că liniile oblice şi eliptice sunt dinamice şi prin simpla lor natură deţin o putere emotivă de o mie de ori mai mare decât liniile perpendiculare şi orizontale şi că nu poate exista o arhitectură integrală şi dinamică fără aceste linii.
Că decoraţia este absurdă, ca element supraimpus arhitecturii şi ca valoare decorativă a futurismului depinde exclusiv de utilizarea originală a materialelor crude sau violent colorate.
Că, aşa cum anticii se inspirau din elementele naturii, noi – care suntem material şi spiritual artificiali – trebuie să găsim insipiraţie în elementele noii mecanici ale lumii pe care am creeat-o.
Că arhitectura, ca o artă a rearanjării formelor după criterii prestabilite, este sfârşită.
Că prin termenul ARHITECTURĂ se urmăreşte să se armonizeze mediul înconjurător cu Omul prin libertate şi că se se va urmări transformării lumii lucrurilor într-o proiecţie directă a lumii spiritului.
Dintr-o arhitectură concepută în acest sens, nici un obicei formal sau linear nu poate apărea, din moment ce caracteristicile fundamentale ale futurismului sunt impermanenţa şi transcedenţa. Lucrurile vor dura mai puţin ca noi. Fiecare generaţie îşi va construi oraşele.
George Bara
sursa : Napocanews
Începând cu
Perioada : secolul al II-lea î.Hr.
A fost expresionismul o revoluţie în artă? Interpretarea e liberă şi desigur subiectivă. Vom remarca totuşi influenţa sa pe teritoriul altor muze: în literatură, în dramă, scenografie, dans, film şi arhitectură. De la exemple radicale în cazul unor artişti, sau numai în perioade limitate la alţii.




